Reperele cursului

Am avut mereu, se pare, tendinta sa “hold on to the past”. Intr-un fel sau altul, am tinut la lucruri, la mici itemuri ce putea sa imi aduca aminte de ceva sau la fotografii ce surprind fragmente din “eu si cei prin care ma edific”…..

Mai nou ma tot surprind. Nu cred ca i-am dat un contur rational ori o reflectie narativa pana acum, insa, daca analizez, par sa imi tot provoc capacitatea de a ma desprinde si derogarea de influenta trecutului asupra a actiunilor mele prezente. Probabil in virtutea unui avant capatat in adolescenta si a unei incontiente razvratiri fata de reglementari comportamentale, am tot exercitat in ultimul timp dreptul de a deveni sau de a simti ceea ce simt astazi, ceea ce sunt astazi, fara a tine cont de asteptarile contextuale ale unui fir initiat ori dictat de actiuni trecute. M-am aruncat in decizii majore ce-mi vor influenta viata pentru totdeauna si care schimba cursul existentei mele fara sa fi fost silita de imprejurari (asa cum poate cei mai multi fac astfel de pasi) ci doar pt a-mi adauga ceva intorsaturi drumului……bineinteles ca nu sunt chiar iresponsabile noduri de complicare exitentiala, insa chiar si asa, chiar si daca sustenabilitatea oricareia din deciziile luate poate fi argumentata de mine insami, in fata mea, tot simt ca exercitiul de schimbare m-a adus pe drumul inca necunoscut….un drum pe care aveam pretentia ca mi-l asum cu orice risc, caci doar ma cunosc pe mine insami. Asa e, mi-l asum….cu o doza de inconstienta….caci nu i-as spune neaparat curaj (desi curajul il aseman tot mai mult cu inconstienta)…..

Si daca am avut acest curaj…si daca am infruntat si inca ma indrept spre a infrunta temeri pe care nu vreau sa le las sa imi dicteze pasii…..e asta un fel de pact cu diavolul? Uneori cred ca cern si strecor astfel irelevantele existentei mele. Pe de alta parte, nu sunt deloc adepta unei vieti boeme – fara legaturi cu materialitatea din viata noastra ori fara  de puncte fixe – doar ca punctele mele fixe sunt ceva mai ….imateriale (emotii pe care le pastrez din trecut, interactiuni inedite, contacte cu prieteni de suflet – despre care am mai zis ca ii am departe si totusi imi sunt cel mai aproape).

Acum ma voi mai indeparta o data, daca nu pleaca ei departe de mine, se pare ca ma distantez eu (fizic) de ei…..patologia relationarilor mele profunde…..

Pun pe raftul celor mai pretioase legaturi de suflet inca un saculet cu cele mai grele pietre stranse de pe drumetia adancimilor mele. Il inchid si il adapostesc la loc sigur sa-l pot redeschide oricand.

E o zicala adesea invocata, insa nu am aderat niciodata la ea “ne nastem singuri si murim singuri”….si daca e sa o reconsider e doar din cauza unei personae ce o tot invoca fara a fi patetica ori nostalgica….ci doar reala, cu un dozaj de obiectivitate pe cat si acceptare fara nici o urma de submitivitate umila. Doar este. Incep sa cred asta. Oricat drumul nostru in viata aduna pietrele amintirilor, sufletele ce ne coloreaza cursul cu oglindiri luminoase sau umbre adanci, la sfarsit vom si singuri, pentru ca doar noi stim cap-coada toate povestile noastre…..pe care nu apucam sa le mai stocam in materialitate ci doar sa le invocam in memorie.

Toamna uitarii

Si daca te faci ca nu auzi ce e raspicat in micile nervuri ale frunzei ce tot astepti sa se usuce si sa se piarda in circuitul naturii…..ce faci?…ramai asa?…amuteste vreodata strigarea surda ce pare sa nu se stinga….si doar sa adanceasca ecouri in surdina?

Se va usca…se va sfarama in suflarea uitarii….in piese mici de amintiri, ce poate doar cu greu s-ar reuni vreodata….

Toamna uitarii e preludiul altei primaveri…de ganduri…

Astept…sa amuteasca…sa se usuce si sa dispara….
Astept primavara cu alte nervuri…lastari ai amintirilor viitoare……ce poate vor creste in viguroase intinderi de paduri…dincolo de care sa nu mai pot zari frunzele apuse.

Astept

Individualitati

Cum se numeste asta?….

Uneori, eu insami( in spiritul unei multumiri de sine – exacerbate probabil) detectez un potential in indivizi din jurul meu….ma amuza si ma incanta diversitatea si mai ales, depistarea unor individualitati in toata diversitatea oarecum omogena a trasaturilor comune ale firii membrilor unui grup. Ma incanta si privesc, mai mult de la departare, cu ochiul curios de observator al personajului unei piese de teatru….am detectat ceva ce mi-a starnit intrucatva interesul pentru ulterioare manifestari, stau cumintica si observ. Probabil ca in sinea mea fac pariuri ca isi va respecta cu consecventa originalitatea ce o sesizasem initial doar ca si potential. Sunt oameni ce se integreaza perfect grupului anost in care au nimerit, insa fac diferenta si dau dinamica speciala prin simpla prezenta nonsalanta ori poate prin simpla reactie diferita, sustinuta de o profunzime aparte, cu totul distincta de ceea ce omogenizeaza grupul. Odata produsa aceasta sesizare in mine, sunt stapanita de curiozitate si avida de urmatoarele manifestari. Probabil ca e usor sa fie catalogat ca simt de observatie. Nimic iesit din comun. Doar ca ma roade…caut sa aflu detaliile manifestarii respectivei personalitati, ma fascineaza orice descoperire noua si cred ca cel mai mult simt multumire. Multumire ca exista inca astfel de personalitati si, nu pot sa nu subliniez, multumire ca pot inca tresari in fata lor si ca am puterea sa le detectez intr-o faza absolut incipienta de relationare.

 

Intrebam cum se numeste. Cum se numeste ceea ce simt atunci cand totusi am o stare de anxietate in fata alunecarii spre “obisnuit” a ceea ce depistasem ca si original? De ce ma agita?…Pana la urma vorbim de persoane absolut neutre, cu nici un fel de influenta asupra vietii mele (nimic mai mult decat ceea ce induce constatarea in sine a existentei lor si savurarea de la departare)….De ce imi pun sperantele de uimire in fata umanului in individualitati necunoascute mie, doar estimate, capabile sa ma frapeze prin manifestari subtil detectabile. Probabil freudian si absolut egocentric, ceea ce mi se intampla este ca imi pun speranta in faptul ca daca i-am cunoscut sunt eu insami cea imbogatita spiritual. Anxietatea apare mai ales atunci cand ei capituleaza ordinarului….omogenitatii…cand par sa isi piarda tusele distinctive. Atunci probabil ca tot ce simt….e o dezamagire majora a potentialului estimat. Am evaluat prost. Sau am crezut inca prea mult in individualitatea fascinanta a unor personaje de pe scena fugitiva a unei zile.

 

In antiteza…si din mare fericire….am ceva personalitati apropiate de sufletul meu, ce nu au contenit sa isi confirme nuantarile de originalitate si mai ales sa isi pastreze autenticitatea pentru care mi-as pune la bataie orice farama de energie sa o sustin, sa o tin intacta si sa ii asigur, cand au nevoie, ca nu e asta ceea ce ar trebui vreodata sa puna la indoiala la ei insisi. Chiar daca sunt departe, chiar daca unii au ales sa se indeparteze de mine intr-un fel sau altul, amprenta fascinanta a unei individualitati pregnante, uimitoare, energice si autentice o port cu mine cu drag si o parte din mine se defineste prin ceea ce devin in interactiunea cu ei.

 

In cele din urma, bine ca sunt acesti putini oameni prin ai caror ochi ma pot privi pe mine insami dincolo de ceea ce sunt perceputa poate intr-o perspectiva ordinara. Cred ca uit uneori cine sunt pentru ca uit sa imi amintesc cum ei au ales sa ramana in apropierea mea sufleteasca, dandu-mi astfel ocazia si mie sa raman in apropierea lor magulitoare.

Dintre zgomote….

Am tot dus dorul…un timp…intr-o nostalgie pe care incercam totodata sa o refuz….varstei de 17 ani…apoi am descoperit varsta de 26-27 cand, intr-o anticipare a ce urma…trairile erau extreme de intense iar transformarile interioare majore si dincolo de expectanta pe care stadiul de evolutie a anilor anteriori puteau sa o prevada intocmai.

Sunt aici. Dupa 29. Chiar si dupa un frightening 30. (noroc ca am fost distrasa, indepartata de mine insami cea de zi cu zi in momentul lui 30……”lucrurile care nu se intampla acasa….au o greutate mai mica asupra sufletului”…..contextul lor de infaptuire ramanand acolo unde au fost initiate).

Inca formulez zi de zi ceea ce simt si modul in care mintea si sufletul meu se suprapun pentru prima data intr-o mult asteptata sincronizare. Ceea ce traiesc, simt sau gandesc….inca se contureaza tot mai nuantat zi de zi. Savurez fiecare localizare emotionala ori rationala a trairilor mele pe care par sa o ating chiar si in treacat sau in care intarzii un gand mai mult decat m-as fi asteptat……..Inca formulez intru verbalizare.

Asteptare ninsa….

In sfarsit, dupa o mult prea lunga si obositoare vara (toamna wanna-be) am deschis ochii astazi dimineata cu privirea spre geam si orice memorie a visului tocmai avut, orice ramasita de anxietate in fata acestei intarzieri fara scuza, totul era nins. That’s the way to go!! (imi izbucnesc bucuriile interioare)….oh, tocmai mi-am amintit o secunda cat de mult imi va lua sa dezapezesc mereu masina, cata munca in fiecare dimineata…eh…been there, done that…..will do it again…..
De data asta insa a venit cand deja o asteptam prea mult….am scris si o scrisoare catre Mos Craciun (that’s something new in almost 15 years)….e cert ca acum a venit ca o nobila entitate ce se lasa asteptata mult prea mult…cel putin in sufletul meu….
Oare cand fiecare din asteptari ti se implineste dincolo de calitatea cu care ti-ai imaginat ca ar pute sa o faca, inseamna ca te apropii de un prag al realitatii interioare? E un semn undeva ca lucrurile nu mai sunt supra-evaluate in mintea mea incat sa ajung sa fiu dezamagita de concretizarea lor? Se anunta o iarna perfecta, de data asta am si planuri de sarbatori. Acel drum pe care l-am tot dorit spre o cabana primitoare s-a profilat deja, as putea la fel de bine sa plec …………IERI, saniuta e pregatita, imi simt si obrajii arzand ca dupa bulgareala…… mintea mea oricum e de mult cazata si hranita doar acolo…pe-aici a ramas un constiincios “eu” sa mai faca handle la ultimele task-uri de job.

Si inca ceva…nu e nimic trist in Craciunul ce urmeaza sa vina!!!!…..
Tocmai am decis – anul acesta fac si pom impodobit! Rosu si argintiu!

Cumva am ajuns la mine insami inainte sa vina Craciunul…..ce-as putea cere de fapt mai mult de la Mosu’?

Ninge..nu-mi pot sterge un zambet de pe fata….azi nu voi sta deloc in casa….de-as obosi de atata plinatate si desavarsire cu care iarna asta a venit…m-as trezi din nou sa o astept cu nerabdare….

Si cand te gandesti ca alta data eram prima dupa coltul iernii asteptand primele semne de primavara…..va fi si asta…mai tarziu….pana atunci insa, ies la o plimbare inzapezita, beau un ceai cu scortisoara si pasesc cu grija, pasii-mi tind sa danseze ori curand asta va fi deja o periclitare a echilibrului pe gheata

bine ai venit, iarna!

ratacirea lui “azi”

…..si daca e sa cunosc cele mai abisale inauntruri ale sinelui ca sa pot sa le simt cu impact major pe cele mai profunde…so be it….dar sa se intample mai repede…si sa nu dureze mult.

Sunt impacata ca fiecare coboras are un urcus ce-i urmeaza. Cred mult in maretia lucrurilor construite cu incredere, consistent si consecvent. Nu cred ca prietenia tine de timp sau loc ori ca simtirea e mai adevarata sau acutizata de lipsa prezentei. Tin la putinii si fascinantii oameni de care ma bucur mereu in sinea mea, fie ei departe sau prezenti zilnic.

Mi-e dor de cei ce imi pleaca si totodata ma bucur pentru curajul lor de a se indeparta.

Acum plec eu. Dincolo de mine. Acolo unde nu stiu cine si ce ma va identifica, insa stiu sigur ca daca ma ratacesc, am ochii prieteniei lor in care sa ma regasesc.

Plec. Revin cand mi-oi regasi bucuria zilei de azi si cand ziua de ieri e deja una mai putin buna decat cea ce urmeaza.

Astazi, ma enerveaza „maine”. Nu mai vreau sa il astept  cu nici un fel de anticpare ori curiozitate. Vreau ASTAZI.  EU.

Plec spre a-l gasi pe „azi”.

Iau cu mine cativa „ieri” sa-i pot presara pe drumul spre „eu” in cazul in care il ratacesc.

Februarie

Februarie – cea mai scurta luna a anului.

Niciodata nu a prezentat februarie vreun interes in calendarul meu. E practic o luna de tranzitie, sala de asteptare in care fiecare zi nu face decat sa o estimeze pe urmatoarea cu speranta ca „maine poate va fi primavara”.

Prea-plinul sufletesc, substanta trairii s-a concentrat toata, de aceasta data in cele cateva zile ale lui februarie. Privind dupa trecerea celor 4 saptamani perfect enumerate calendaristic, un zambet asaza toate trairile pe calendarul MEU sufletesc. S-a incheiat si nu as schimba absolut nimic, nici macar faptul ca s-a incheiat, caci acum am ocazia sa spun cu certitudine ca „bucuria” celor traite e „notata” in cele mai pofunde colturi ale asteptarilor si disponibilitatilor de traire. Ca a fost vorba de prietenii cei mai apropiati a caror prezenta a fost mai sufleteasca decat oricand sau a fost vorba de activitati profesionale, umanitatea, relationarea la nivel personal a marcat perioada. Oameni, cu energii si relationari perfect umane, cu un registru personal de traire vast mi-au dat din ei, din ale lor ganduri si energie. Peste toate, Minulescu si jocuri de cuvinte au sonorizat cu mai multa vivacitate decat orice coloana sonora a rezonat vreodata pelicula vietii. Din nou, eu insami imi surprind trairile „as they are unfolding”. Daca as fi vrut sa stipulez perfectiunea prea-plinului sufletesc, probabil ca nu as fi trasat liniile ce m-au surprins deja conturand un post-factum constatat „perfect”.

Februarie a fost consistent! Prea-plin in diferente de perspective si umanitate, trairi de profunzime, autenticitate sufleteasca si……..tuse pregnante de bucurie in surpriza fiecarei zile.

“Eu”-ul uimitor al unui copil

Sunt o iubitoare de copii, dar NU in stilul absolut dulce si coplesitor in care probabil cele mai multe variante ale acestei exprimari ar fi identificate. Ma impresioneaza insa micile fiinte ce uimesc cu profunzimi si linii logice, mecanisme ale gandirii si sufletesti in formare, ce vor da nastere „oamenilor” ce vor deveni. Ma dezarmeaza total consistenta unor ganduri ce puse fata in fata cu un discurs matur, diferit doar  printr-o expunere mai complexa, in termeni mai filozofici sau mai rigizi, nu fac decat sa evidentieze miniaturala incipienta ale acelorasi idei ce, mai devreme sau mai tarziu, vor fi enuntate de oricare dintre indivizi sub titulatura de “pilda de viata”.

Cand problematica este deschisa de la o varsta de 10 ani, cu un discurs neimpus, presarat cu formulari candide, autentic izvorate din ratiunea si mai ales sufletul complex al viitorului OM, uimirea este majora:

<Autocaracterizare (extras din scrierile Ralucai)>

O sa incep prin a spune ca ideea de a-mi face o autocaracterizare nu ma incanta. Consider ca fiecare persoana trebuie sa mentioneze cat mai putin prin cuvinte cine este si sa lase faptele sa il defineasca.

Principiul de viata, pe care incerc sa il respect, este sa fiu intotdeauna mai buna azi decat am fost ieri. Sa incerc sa fiu intotdeauna cu un pas inainte decat ce am reusit sa fiu acum o zi, o ora si chiar acum un minut. Frumos este ca nu te opresti niciodata din aceasta cursa de a dobandi cunostinte. Ai invatat tot ce era de invatat? Ai auzit tot ce era de auzit? Ai vazut tot ce se putea vedea? Nu prea cred….

Probabil ca maine aceasta caracterizare ar fi avut sa fie mai buna decat azi, dar daca nu as fi facut-o azi, nu ar fi avut sa fie posibil ca maine sa iasa superioara acesteia.

Nu am mai multe sa va povestesc, tot ce va pot spune este ca nu am avut niciodata cea mai buna impresie despre mine, de aceea parerea celorlalti nu m-a clintit nicidecum.

Raluca Filimon – 10ani

Cinism

Constat recurent in ultima perioada, cu o spranceana ridicata a uimire si un ochi mijit a tristete, o predominanta nota cinica circumscrisa tot mai multor indivizi ca si calitate de netagaduit si semn al inteligentei. Nu pot spune ca inca mai credeam ca oamenii sunt fundamental blanzi (ar fi aberant) dar credeam ca inca imparteau viziuni in sufletesc si rece cu caracterul inscris pe o linie coerenta, fie ea si transversala variatiilor unghiulare ale personalitatilor complexe ori doar consistenta redusa minimal la un curs liniar sub incidenta unor factori plauzibili. Dar era complexitate sau simplitate asumata autenticitatii.

Ei bine, oamenii nu sunt nici fundamental buni, nici fundamental rai, nici caracterizati de blandete ori esentialmente de raceala. Oamenii sunt ATAT cat POT fi in virtutea unei inertii socio-morale ori a unei efervescente motivationale imediate. Cati mai asuma din trairile lor,  eului evolutiv? Pana la urma orice fac astazi poate usor fi subscris lui „asa e in viata”, „oricine ar face la fel”. Scopul imediat al existentei, al oricarei decizii de esec ori reusita sta in cel mai apropiat viitor: maine (fara ca acesta sa fie un metaforic, cuprinzator si proverbial eufemism al substantei personale proiectate pe fundalul traiului deplin). Atat timp cat am de unde sa vin si unde sa ma duc, cat astazi orice am gresit este catalogat prin prisma cutumei sociale „normal”, atat timp cat ceea ce simt este rezumat pana intr-un un prozaic „maine”, ne declaram multumiti. Energia ce ar fi putut candva sa stimuleze o forma evolutiva a propriului eu, este acum directionata cu succes spre un proces elaborat de construire a unor atitudini defensive, circumscrise usor unui romanism atroce, infatisat colorat in „haz de necaz”. O mioritica resemnare ce ne caracterizeaza inca, situeaza actiunea proprie, initiativa, cuvantul vehement despre traire interioara, blandetea, duiosia in liniile unui idealism feeric ce poate fi credibil doar la varste fragede, cand naivitatea l-ar scuza. Altfel, daca esti cinic esti aplaudat si ai adepti declarati admirativi. Da, e semn de inteligenta – o obraznicie cu care ne permitem sa exprimam o asa-zisa sfidare si totusi cel mai des apare in forma sa cea mai cruda: verbalizare ce acopera profunde simtiri dureroase, personale. Cinismul denota capacitate de detasare(aparenta), de asumare senina intr-un spirit colocvial a ceea ce de-altfel poate ne-ar ingrozi daca ar fi verbalizat in „cuvintele” – ele insele destinate sa curpinda. Crosetam cinismul cu subtilitati ironice si nici macar nu mai asteptam ca altii sa vada dincolo de asta. Orice ghicire a profunzimii tristetii din spatele cinismului ne alunga in carapace. Pitit, cuminte cu un zambet larg, condescendent si rece. Cam ca motanul din tara lui Alice. Aceeasi specie de ranjet alb, fara un chip caci ar fi prea personala implicarea unor expresii faciale menite sa tradeze, chiar si vag, o sensibilitate.

Ma fac vinovata de a crede inca in capacitatea oamenilor de A FI dincolo de trairile lor imediate. Admonestarea nu intarzie niciodata. Sunt sanctionata prin circumspectie si suspiciunea celor ce vad in asta doar determinare motivata de incapatanare sau, intr-un caz indulgent, idealism pueril. Accept un traseu imprevizibil al existentei fara a avea mari ganduri pentru „dincolo de maine”,dar asta o fac cu un zambet cald si disponibilitatea de a invata din fiecare „ocazie de traire” despre cei din jurul meu si despre mine insami. Am o teama si (revin) tristete, caci realizez ca orice impartasire a unei astfel de conceptii poate aluneca la un moment dat intr-un ton dictat de atat de valorosul cinism cu care intampinam, pana si eu in cele din urma, orice gand substantializat cu increderea in umanitate.

Mi-e teama sa nu devin impacata cu un concept general, normal, ce mi-ar incadra mai bine nivelul de traire, conform cutumelor larg acceptate.

Parolat: Stihuri…(2)

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parolă: